Polonia

Polonia (poloneză Polska), oficial Republica Polonă (poloneză Rzeczpospolita Polska^[1]), este o ţară din Europa Centrală, care se învecinează cu Germania la vest, Cehia şi Slovacia la sud, Ucraina şi Belarus la est, şi Lituania, Rusia şi Marea Baltică la nord. Are de asemenea o frontieră maritimă cu Danemarca şi Suedia. Întreaga suprafaţă a Poloniei este de 312.683 km², situând acest stat pe poziţia 69 în lume din punct de vedere al suprafeţei. Polonia are o populaţie de 38,1 milioane de locuitori, concentraţi principal în oraşe şi municipii mai mari, precum capitala istorică – Cracovia, şi cea actuală – Varşovia.

Primul stat polonez a fost creat în anul 966. Teritoriul său a fost similar cu limitele actuale ale ţării. În anul 1025, Polonia a devenit regat şi în 1569 a cimentat o asociaţie de lungă durată cu Marele Ducat Lituanian prin unire formând Republica Celor Două Naţiuni. Republica a fost desfiinţată în 1795. Polonia şi-a recăpătat independenţa în 1918 după Primul Război Mondial, dar şi-a pierdut-o din nou în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind ocupată de forţele Germaniei Naziste şi Uniunii Sovietice, după 1945 devenind un stat comunist aflat sub controlul fostei Uniuni Sovietice. În anul 1989, dominaţia comunistă a fost răsturnată şi Polonia a devenit ceea ce este neoficial denumit „A treia Republică Poloneză”. Astăzi, este al şaselea stat după populaţie în Uniunea Europeană. Este o republică compusă din şaisprezece voievodate (województwo). Polonia este membră a NATO, ONU, OECD şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Cuprins 1 Politică 1.1 Puterea legislativă 1.2 Puterea executivă 1.3 Puterea judecătorească 1.4 Organizarea administrativ-teritorială 2 Istorie 2.1 Antichitate 2.2 Evul Mediu 2.3 Republica Celor Două Naţiuni 2.4 Ducatul Varşoviei 2.5 După Congresul de la Viena 2.5.1 Imperiul rus 2.5.2 Austria şi Austro-Ungaria 2.5.2.1 Republica Cracoviană 2.5.3 Prusia 2.6 Primul Război Mondial 2.7 A doua Republică 2.8 Al Doilea Război Mondial 2.9 Republica Populară Polonă 2.10 Polonia contemporană 3 Geografie 3.1 Topografie 3.2 Ape 3.3 Climă 3.4 Oraşe 3.4.1 Zone metropolitane 4 Economie 5 Transport 5.1 Căi ferate 5.2 Drumuri şi autostrăzi 5.3 Transport aerian 5.4 Transport urban 6 Demografie 6.1 Istorie demografică 6.2 Limbi 6.3 Naţionalităţi şi minorităţi etnice 6.4 Structură confesională 7 Educaţie şi ştiinţă 8 Cultură 9 Vezi şi 10 Bibliografie 11 Legături externe 12 Surse, note, referinţe

Politică

Conform Constituţiei Republicii Poloneze din anul 1997, Polonia este o republică parlamentară bazată pe principiul separării puterilor în stat^[2].

Puterea legislativă

Parlamentul, puterea legislativă, este împărţit în două camere – Seim (camera inferioară) cu 460 de membri, şi Senatul (camera superioară) cu 100 de membri. Este ales prin vot universal, direct, egal, secret şi proporţional pentru o perioadă de 4 ani. Îndatorirea sa principală este stabilirea drepturilor prin aprobarea legilor şi ratificarea convenţiilor internaţionale. Dizolvarea Seimului înainte de terminarea mandatului e posibilă doar în unele cazuri speciale descrise în Constituţie. Prelungirea mandatului este şi ea posibilă, dar doar în cursul aplicării dreptului marţial sau cu 3 de luni înainte de sfârşitul mandatului.

Seimul şi Senatul aleg din cadrul lor un preşedinte al camerei (marszałek) şi vicepreşedinţi (wicemarszałkowie), care formează un prezidiu (prezydium). Preşedintele Seimului (Marszałek Sejmu) este ales ca reprezentant suprem al camerei inferioare a Parlamentului. Prerogativele sale sunt conducerea dezbaterilor camerei şi reprezentarea Seimului în exterior. Ambele camere creează şi comisii parlamentare – permanente, care au drept scop pregătirea proiectelor din domeniul legislaţiei şi controlului – în prezent funcţionează 41 de comisii (27 în Seim şi 14 în Senat). Există şi comisii speciale, create cu scopul de a cerceta cazurile concrete ale camerelor, care sunt dizolvate în urma realizării activităţii.

Parlamentarii pot crea cluburi parlamentare formate din cel puţin cincisprezece membri. Membrii Seimului pot de asemenea forma grupuri parlamentare, care necesită cel puţin 3 membri. Parlamentarii se bucură de imunitate pe perioada legislativă.

Puterea executivă

Puterea executivă este reprezentată în Polonia prin Preşedinte (Prezydent Rzeczypospolitej Polskiej) şi Consiliul Miniştrilor (Rada Ministrów). Preşedintele este ales prin vot universal pentru un mandat de 5 de ani. Pentru a câştiga alegerile, un candidat trebuie să obţină o majoritate simplă (mai mult de 50%). Poate deţine această funcţie maxim 10 de ani (două mandate). Preşedintele actual al Poloniei este Lech Kaczyński.

Conform Constituţiei, Preşedintele este reprezentantul suprem al statului în relaţiile interne şi externe, este comandantul Forţelor armate ale Republicii Poloneze, garantează inviolabilitatea şi indivizibilitatea teritorului statal, precum şi respectarea Constituţiei. Principalele sale atribuţii sunt: promulgarea legilor acceptate de Parlament, ratificarea tratatelor internaţionale, numirea judecătorilor, acordarea cetăţeniei sau folosirea dreptului de clemenţă.

Organul consultativ al Preşedintelui în cazuri de siguranţă statală este Consilul Siguranţei Naţionale (Rada Bezpieczeństwa Narodowego). În cazuri importante pentru interesul statului Preşedintele poate convoca Consiliul Cabinetului (Rada Gabinetowa) – o şedinţă la care acesta participă împreună cu membrii Consiliului Miniştrilor. Organul auxiliar al Preşedintelui, care îl ajută în executarea datoriilor este Cancelaria Preşedintelui RP (Kancelaria Prezydenta RP).

Consiliul Miniştrilor (guvernul) este organul colectiv al puterii executive. Este compus din: prim ministru, vicepremieri, miniştri şi şefii comitetelor.

Sistemul de creare a guvernului este descris în Constituţia Republicii Poloneze, conform căreia Preşedintele desemnează Consiliul Miniştrilor împreună cu Primul Ministru. Premierul este obligat să prezinte în Seim, într-o perioadă de 14 de zile de la numirea sa, un program de guvernare (exposé) prin care cere un vot de încredere. Seimul poate acorda votul de încredere doar când cel puţin jumătate din delegaţi sunt prezenţi. Dacă guvernul nu obţine votul de încredere, Seimul, într-o perioadă de 14 de zile, alege Primul Ministru şi miniştrii conform unor principii asemănatoare.

Puterea judecătorească

Organele puterii judecătoreşti în Polonia sunt: Curtea Supremă de Justiţie (Sąd Najwyższy), judecătoriile locale, regionale, orăşeneşti şi curţile de apel, precum şi tribunalele (militare şi administrative – tribunale administrative regionale şi Curtea Supremă Administrativă). Împreună cu Tribunalul de Stat (Trybunał Stanu) şi Tribunalul Constituţional (Trybunał Konstytucyjny) acestea formează puterea judecătorească independentă de celelalte puteri în stat.

Tribunalele judecă litigiile în numele Republicii Polonia, toţi judecătorii şi membrii tribunalelor supunându-se numai Constituţiei şi legilor. Judecătorii nu pot fi membri de partid politic ori de sindicat şi nu pot desfăşura activităţi publice care contravin principiilor de independenţă a tribunalelor şi a judecătorilor (art. 178 alin 3. din Constituţia Poloniei).

Organizarea administrativ-teritorială

Polonia este împărţită în 16 voievodate (poloneză województwo). Acestea sunt subdivizate în 314 powiate, 65 de municipii (poloneză miasto na prawach powiatu sau powiat grodzki) şi 2.478 de comune (poloneză gmina, dintre care 307 sunt comune urbane, 582 comune rurbane şi 1.589 comune rurale).

		Voievodat	Reşedinţă	Suprafaţă (km²)	Populaţie(1)
	1	dolnośląskie (voievodatul Silezia Inferioară)	Wrocław	19.947	2.888.232
	2	kujawsko-pomorskie (voievodatul Cuiavia şi Pomerania)	Bydgoszcz/Toruń(2)	17.972	2.068.253
	3	lubelskie (voievodatul Lublin)	Lublin	25.122	2 179.611
	4	lubuskie (voievodatul Lubusz)	Gorzów Wielkopolski/Zielona Góra(3)	13.988	1.009.198
	5	łódzkie (voievodatul Łódź)	Łódź	18.219	2.577.465
	6	małopolskie (voievodatul Polonia Mică)	Cracovia	15.183	3.266.187
	7	mazowieckie (voievodatul Mazovia)	Varşovia	35.557	5.157.729
	8	opolskie (voievodatul Opole)	Opole	9.412	1.047.407
	9	podkarpackie (voievodatul Carpaţilor de Jos)	Rzeszów	17.846	2.098.263
	10	podlaskie (voievodatul Podlasia)	Białystok	20.187	1.199.689
	11	pomorskie (voievodatul Pomerania)	Gdańsk	18.314	2.199.043
	12	śląskie (voievodatul Silezia)	Katowice	12.334	4.685.775
	13	świętokrzyskie (voievodatul Sfintei Cruci)	Kielce	11.710	1.285.007
	14	warmińsko-mazurskie (voievodatul Varmia şi Mazuria)	Olsztyn	24.173	1.428.601
	15	wielkopolskie (voievodatul Polonia Mare)	Poznań	29 827	3 372 417
	16	zachodniopomorskie (voievodatul Pomerania Occidentală)	Szczecin	22.892	1.694.178
	(1) la dată de 1 ianuarie 2006 (2) Bydgoszcz este sediul voievodului, când Toruń – unui sejmik. (3) Gorzów Wielkopolski este sediul voievodului, când Zielona Góra – unui sejmik.

Istorie

Antichitate

În antichitatea târzie, diverse grupuri etnice au locuit pe teritoriul Poloniei de astăzi. Datele privind respectivele grupuri nu sunt exacte, iar afilierea lor lingvistică este controversată. Teritoriul Poloniei a fost locuit, între altele, de triburi slave, celtice, baltice şi germanice. Este disputată de asemenea originea slavilor. În principal se disting două teze în această privinţă: alohtonia şi autohtonia.

Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o aşezare fortificată din Biskupin, datată din cultura luzaţiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 700 î.e.n.

Evul Mediu

Primul conducător atestat al statului polonez a fost Mieszko I din casa Piast, care a fost botezat în anul 966 de misionari din Regatul Ceh. Creştinarea Poloniei a început în această perioadă şi s-a desfăşurat concomitent cu combaterea credinţelor slave păgâne. Succesorul şi fiul său, Bolesław Viteazul, a devenit primul rege al Poloniei în 1025, impunând independenţa statulului faţă de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, cel mai mare şi cel mai puternic vecin al Poloniei în acea epocă. Succesorul său, Mieszko II, nu a reuşit să consolideze realizările acestuia, a destabilizat ţara şi a pierdut o serie de teritorii.

Fiul lui Mieszko II, Kazimierz Înnoitorul, a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia şi a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului cavaleresc. Deşi a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui Kazimierz Înnoitorul nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Bolesław II cel Curajos, a primit acest titlu în 1076, dar a fost exilat în 1079 după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzaţia de trădare. I-a urmat pe tron Władysław Herman, dar acesta a renunţat la titlu regal.

Conducătorul următor, Bolesław III cel cu Gura Curbă, a câştigat tronul Poloniei după o lupta lungă cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a şase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, literalmente cartiere), trei pentru fii, unul pentru soţia sa, Salomea, unul pentru cel mai fiul cel mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia şi o parte a Poloniei Marii, şi unul sub control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală şi alte teritorii aflate sub controlul senioral.

În 1138, Władysław cel Exilat a primit Silezia, Bolesław cel Ondulat — Mazovia, Mieszko cel Vechi — o parte a Poloniei Marii care nu a făcut parte din provincia seniorală. Moştenitorul lui Bolesław Krzywousty, Henryk din Sandomierz, a primit Ţara Sandomierz în 1146. Władysław cel Exilat a devenit primul senior.

În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eşuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reuşite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henryk I cel Bărbos şi Henryk II cel Pios. Ei au unit două provincii: Silezia şi Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbuşit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik şi de la Legniţa în 1241. O altă încercare importantă a fost a lui Przemysł II. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia şi a fost încoronat în 1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia în 1296, survenită în condiţii misterioase.

O încercare reuşită a fost făcută de pe Władysław I Cotuţ. El a unit Polonia Mică şi Polonia Mare, cele mai importante părţi ale ţării, şi s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Kazimierz III cel Mare a întărit poziţia Poloniei în regiune, a extins teritoriul ţării spre est, adăugând teritoriile rutene şi Podolia. Pe plan internaţional el a realizat alianţe şi pacte cu casele regale de Luxemburg şi Anjou şi a dezvoltat economia şi sistemul de apărare a ţării. După moartea lui Kazimierz, datorită lipsei de moştenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârşit astfel perioada Piaştilor.

În anul 1370 Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început supremaţia nobilimii în viaţă politică a ţării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice în 1374. După moartea lui Ludovic d'Anjou în 1382, a început cea mai lungă perioada de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut ulterior ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se astfel perioada dinastică a casei regale a Jagellonilor.

Republica Celor Două Naţiuni

Uniunea personală cu Marele Ducat al Lituaniei, vecinul din nord şi est, începută prin încoronarea lui Jagiello pe tronul polonez a permis extinderea puterii poloneze spre est şi crearea (conform Uniunii de la Lublin din 1569) confederaţiei Polono-Lituaniane (Rzeczpospolita), ce cuprindea un teritoriu situat între Marea Baltică, Munţii Carpaţi, Belarusul actual, Nistrul şi Niprul.

La nord-vest, cavalerii teutoni, conducători ai Prusiei din secolul XIII, au fost învinşi de forţele unite polono-lituaniane în bătălia de la Grunwald (1410) şi ulterior în Războiul de Treisprezece Ani. Conform celui de-al doilea tratat de la Toruń, 1466, ei au trebuit să cedeze partea occidentală a teritoriului Coroanei Poloneze (teritorii mai târziu cunoscute ca Prusia Regală) şi au acceptat suzeranitatea polono-lituaniană asupra restului teritoriului lor (Prusia Ducală).

În această perioadă Polonia a devenit ţara cu cea mai mare populaţie evreiască a Europei, datorită unor edicte regale emise în secolul XIII, care au garantat siguranţa şi libertatea religioasă evreilor. Acestea au contrastat cu persecuţiile periodice din Europa Vestică, persecuţii ce s-au intensificat după Moartea Neagră (1348-1349), când unele grupuri din Occident i-au acuzat pe evrei ca fiind cauzatori ai bolii. Mare parte din Polonia a fost cruţată de această boală, şi emigrarea evreilor a adus contribuţii într-un stat în curs de dezvoltare. Cea mai mare creştere a numărului evreilor a avut loc în secolul XIX, când ei au constituit 7% din întreaga populaţie poloneză. În general, regii Poloniei şi nobilimea erau amabili cu evreii, pe când ţărănimea şi Biserica Romano-Catolică nu.

În timpul existenţei statului unit polono-lituanian, în secolul al XVI-lea Polonia a devenit monarhie electivă, a cărui rege era ales pe viaţă. La moartea acestuia se organizau alegeri. Această situaţie a fost necesară în urma crizei din anul 1572 când regele Poloniei, Sigismund II August, a decedat fără moştenitor. Nefiind stabilită nici o metodă de alegere a regelui, în această eventualitate, a fost nevoie de mai mult timp pentru a decide metoda de alegere a noului rege. În final, după lungi dezbateri, s-a decis să se permită întregii nobilimi poloneze să aleagă un rege nou. Nobilimea s-a adunat în Varşovia şi a votat într-o „alegere liberă”, vot ce s-a efectuat după moartea regelui.

Primele alegeri poloneze au avut loc în 1573. Patru oameni au fost candidaţi pentru rege: Henric de Valois (Henryk Walezy), fratele regelui Franţei (Carol IX), Ivan IV cel Groaznic, ţarul Rusiei, arhiducele Ernest din casa Habsburg şi regele Suediei, Ioan Vasa III. Alegerea a fost foarte dezordonată şi a fost câştigată de Henric de Valois. Cauza pentru cea mai mare parte a dezordinii din timpul alegerilor a fost numărul mare de oameni care au venit să voteze.

Henric de Valois a părăsit tronul Poloniei după doar patru luni de domnie, după ce a primit vestea morţii fratelui şău care l-a numit moştenitor. Henric a devenit rege al Franţei sub titlul de Henric III. Această mişcare a surprins majoritatea nobilimii, deoarece în timpul conducerii lui Henric economia Poloniei s-a dezvoltat.

După 1569 uniunea statală polono-lituaniană a suferit o serie de invazii tătăreşti, care aveau drept scop a prăda, a jefui şi a prinde sclavi. Zona limitrofă de la sud-est a fost într-o stare de război semi-permanent până în secolul XVIII. De asemenea, tătarii au sprijinit revoltele cazacilor în 1593, 1626, 1637-1638 şi 1648-1654. Ultima, care a durat şase ani, a fost condusă de Bogdan Hmelniţki. Ca rezultat a mai multor cereri făcute de hatman, Ucraina a fost pusă sub protecţia Rusiei. Acordul a fost făcut în ianuarie 1654, în oraşul Pereiaslavl. Acesta a cauzat războiul polono-rus care a durat între 1654 şi 1667. La sfârşitul acestuia opozanţii au semnat un acord în Adrusovo (în jurul oraşului Smolensk), unde Polonia a cedat Ucraina Rusiei şi cazacii au primit drept de autonomie locală şi armată internă.

Polonia a avut unsprezece regi aleşi. Aceştia au fost: Henric de Valois (Henryk Walezy), Ştefan Báthory (Stefan Batory), Sigismund III Vasa (Zygmunt III Waza), Vladislav IV Vasa (Władysław IV Waza), Ioan Casimir Vasa (Jan Kazimierz Waza), Mihai I (Michał Korybut Wiśniowiecki), Ioan III Sobieski (Jan III Sobieski'), August II cel Puternic (August II Mocny), Stanisław I Leszczyński, August III şi Stanisław August Poniatowski.

Statul polono-lituanian de după Uniunea de la Lublin a reprezentat un contrapunct interesant în perioada monarhiilor absolute din Europa Occidentală. Sistemul său politic cvasi-democratic, numit „libertatea de aur a nobilimii”, a reprezentat o situaţie polotică fără precedent în istoria Europei. Din nefericire, luptele puternice dintre nobilimea mai săracă, magnaţii (panii) şi regii aleşi au subminat valorile cetăţeneşti şi au erodat treptat autoritatea şi puterea guvernului. După seria războaielor pustiitoare din secolul XVII (cele mai notabile fiind Revolta lui Hmelniţki şi Potopul) Polonia-Lituania a devenit un stat slab din punct de vedere politic pe scena europeană. Economia şi dezvoltarea sa au fost afectate datorită păstrării caracterului agricol al ţării şi a statutului de şerbie pentru majoritatea populaţiei, ceea ce a întârziat industrializarea ţării. La începutul secolului XVIII uniunea polono-lituaniană, unul dintre cele mai mari state ale Europei, a devenit nimic mai mult decât marioneta vecinilor săi: a Austriei, a Prusiei şi a Rusiei.

Odată cu pătrunderea iluminismului în Polonia în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o mişcare de reformă şi revitalizare a statului a adus schimbări importante în sistemul politic şi economic, sfârşind prin introducerea primei constituţii din Europa: Constituţia din 3 mai. Din nefericire aceasta a venit prea târziu pentru a putea impune reforme temeinice deoarece vecinii antemenţionaţi au împărţit Polonia într-o serie de trei partiţii.

Ducatul Varşoviei

După împărţiri s-a început o perioadă de stagnare pe teritoriul polonez, care a durat până la 1806, când o parte a fostei Polonii a fost eliberată prin revolta populară inspirată de succesele lui Napoleon Bonaparte. Prima grijă a noului guvern a fost asigurarea hranei pentru armata franceză, care a luptat împotriva forţelor ruse în Prusia Estică.

Napoleon Bonaparte a creat în mod oficial Ducatul Varşoviei în 1807. Crearea statului a fost unul dintre punctele tratatului de la Tilsit cu Prusia. Bonaparte a fost sprijinit atât de republicanii locali, cât şi de importanta minoritate poloneză din Franţa ca unicul om care putea să restituie suveranitatea poloneză după împărţiri. Deşi a fost creat ca un stat satelit al Franţei (şi era doar un ducat, nu un regat), în acele timpuri se credea că naţiunea poloneză va fi capabilă să-şi recapete fostul statut şi poate chiar şi fostele frontiere. În mod oficial, statul a fost un ducat independent, aliat cu Franţa şi făcut uniune personală cu Regatul Saxoniei — regele saxon, Friedrich August a fost de asemenea ducele Varşoviei. Dar în fapt, cea mai importantă persoană în ducat a fost ambasadorul francez.

În 1809 s-a început un război scurt împortivă Austriei. Deşi în bătălia de la Raszyn polonezii au fost înfrânţi şi austriecii au intrat în Varşovia, în cele din urmă polonezii au executat cu succes o manevră de învăluire a inamicului, reuşind cucerirea oraşelor Cracovia şi Liov şi a celei mai mari părţi a regiunii anexate de Austria în timpul împărţirilor Poloniei. Tratatul care a pus capăt conflictului, tratatul de la Schönbrunn a permis extinderea teritoriului ducatului în zonele sudice pe care le stăpânise odinioară Polonia.

Ducatul nu şi-a schimbat frontierele până la congresul de la Viena. După înfrângerea lui Bonaparte, mare parte a teritoriului ducatului a fost primită de Rusia în ianuarie 1813. Restul statului a fost anexat de Prusia. Aceste schimbări au fost acceptate la congres. Unica excepţie a fost oraşul Cracovia, care a fost controlat de către Austria, Prusia şi Rusia ca Oraşul Liber Cracovia.

După Congresul de la Viena

La data de 3 mai 1815, în timpul congresului de la Viena Rusia a semnat cu Prusia şi Austria tratate bilaterale de împărţire a Ducatului Varşoviei şi acordul trilateral de creare a Oraşului Liber Cracovia. S-a decis că ducatul va fi împărţit în trei părţi:

• Wieliczka şi împrejurimi — Imperiul Austriac
• Polonia Mare — Regatul Prusian
• restul ducatului — Imperiul Rus

Imperiul rus

O parte a Ducatului Varşoviei a fost schimbată în Regatul Poloniei, în mod popular numit şi Regatul Congresului sau Polonia Congresului. Acesta a fost începutul „uniunii eterne” cu Rusia — fiecare ţar următor al Rusiei avea să fie şi rege polonez, conform constituţiei Regatului din 27 noiembrie 1815. Competenţele monarhului includeau: politica externă, conducerea forţelor armate, alegerea persoanelor oficiale principale, dreptul de veto împotriva legilor Seimului ş.a.m.d. Ţarul-rege a fost reprezentat în Polonia printr-un guvernator. Primul a fost g-ral. Józef Zajączek (1815-1826). După moartea lui, ţarul a renunţat la alegerea celui nou şi a dat competenţele lui Consiliului Administrativ. După revolta din noiembrie poziţia de guvernator a fost reintrodusă.

La data de 29 noiembrie 1830 a început în Varşovia revolta, cauzată de primirea independenţei de către Belgia în acel an. În timpul revoltei Seimul l-a detronat pe regele Nicolae I Romanov la data de 25 ianuarie 1831. S-a sperat în alegerea unui nou rege. A avut loc intervenţia forţelor ruse sub conducerea feldmareşalului Ivan Paschevici. La data de 21 octombrie a capitulat ultimul punct de rezistenţă al revoluţionarilor — cetatea din Zamość. După revolta din noiembrie şi detronare, casa Romanov a uzurpat titlul de rege al Poloniei. Nicolae II a renunţat la acesta la data de 25 decembrie 1916, recunoscând suveranitatea Regatului Polonez. După revoltă s-a intensificat rusificarea, iar autonomia regiunii a fost limitată.

La data de 22 ianuarie 1863 a început cel de-al doilea război de independenţă, revolta din ianuarie. Şi aceasta a fost împotriva Imperiului Rus. Lupte au avut loc atât pe teritoriul Regatului Congresului, cât şi în Lituania, Belarus şi o parte a Ucrainei. S-a finalizat în primăvara lui 1864. După aceasta, autonomia Poloniei a fost definitiv anulată.

Austria şi Austro-Ungaria

Termenul Galiţia şi Lodomeria, tradiţional prescurtat Galiţia a intrat în uz după prima împărţire a Poloniei, când Imperiul Austriac a primit partea sudică a Republicii Celor Două Naţiuni, cu voievodatul rutean cu Liov, Rzeszów, Belz, Sanok şi Przemyśl, partea sudică a Poloniei Mici cu Tarnów, Oświęcim, Jaworzno, Nowy Targ şi Nowy Sącz, Zamość şi câteva fortăreţe din Podolia — Tarnopol, Zbaraż. Aceste teritorii au primit un statut de statul regal al Austriei, cu denumirea oficială Regatul Galiţiei şi Lodomeriei (germană Königreich Galizien und Lodomerien). Purtând titlu Rex Galiciæ et Lodomeriæ, diplomaţia austriacă a încercat să vizualizeze dreptul monarhilor austrieci — ca stapanitorilor coroanei ungare — pentru a controla teritoriile cucerite.

În 1861 Galiţia a primit autonomia cu parlament statal şi guvern local în Liov. În 1867, după crearea monarhiei dualiste (Regatul Galiţiei şi Lodomeriei a rămâs în Imperiul Austriac), autonomia a fost mai extinsă. Guvernul austriac a garantat că guvernatorii vor fi aleşi din populaţia locală. Parlamentul a avut drept de a face legi legate de economia regiunii, comunicaţii, educaţie şi sănătate. Datorită acelor schimbări, Galiţia a devenit centrul mişcarii liberaţioniste poloneze. Partide politice şi organizaţii paramilitare au lucrat aici. Ei au fost baza pentru crearea Legiunilor Poloneze la începutul secolului XX.

Republica Cracoviană

Republica Cracoviană, cunoscută şi ca Oraşul Liber Cracovia, a fost creată în 1815 din iniţiativa ţarului Alexandru I, care a propus în cursul negocierilor între cele trei imperii transformarea Cracoviei şi a Toruńului în oraşe libere. Finalmente Toruń a fost anexat de Prusia, iar Cracovia şi împrejurimile sale au fost organizate în statul „liber, independent şi exigent neutru” sub controlul Austriei, Rusiei şi Prusiei.

Noul stat nu a primit dreptul la politică externă proprie. Interesele lui au fost reprezentate de cele trei imperii. Aceste state au promis respectul etern pentru neutralitatea Oraşului Liber şi nu au permis armatelor lor intrarea în teritoriul cracovian. În răspuns, Cracovia a trebuit să predea toţi agenţii străini şi dezertorii, care au căutat azil pe teritoriul ei. Data formală de creare a statului a fost 18 octombrie 1815. Statul cracovian a fost dizolvat în 1846, după revolta cracoviană şi apoi a devenit o parte a Galiţiei.

Prusia

În teritoriul polonez aparţinând Prusiei conform congresului de la Viena a fost creat Marele Ducat Poznań, ducatul autonom în cadrul regatului Prusiei, care nu făcea parte din Confederaţia Germană. Guvernul prusac l-a creat pentru a stabiliza situaţia în acest teritoriu şi pentru a linişti ambiţiile naţionale ale polonezilor. După revolta din noiembrie în Polonia Congresului, sprijinită de locuitorii regiunii, autonomia ducatului a fost minimizată şi apoi, după revoltele velicopolone din 1846 şi 1848, abolită în integralitate.

Administraţia prusacă a schimbat denumirea regiunii în Provincia Posen (Provinz Posen), dar numele vechi a continuat să fie folosit în mod neoficial. De asemenea, titlul regal al regilor prusaci, precum şi cel imperial al împăraţilor germani, a conţinut această denumire până la abdicarea lui Wilhelm al II-lea.

Primul Război Mondial

În anul 1914 a început Primul Război Mondial, la care au luat parte şi cele trei state care îşi împărţeau teritoriul polonez. Imperiul German şi Austro-Ungaria făceau parte din Puterile Centrale, iar Imperiul Rus a devenit membrul Antantei. Această situaţie a creat posibilitatea refacerii statului independent polonez.

Această perioadă a fost una de austeritate caracterizată prin nivelul slab de aprovizionare a populaţiei, precum şi prin pierderi mari de vieţi omeneşti, atât în rândul soldaţilor, cât şi în cadrul populaţiei civile, forţată să efectueze muncă obligatorie. Din cauza deceselor şi a deportărilor, populaţia teritoriului care ulterior a format A doua Republică s-a redus cu aproximativ 14,9%^[3]. Pierderile materiale cauzate de război au fost şi ele extrem de importante. Ruşii au dat foc la câmpul de ţiţei din Galiţia, în timp ce germanii au distrus numeroase fabrici, demolându-le şi reconstruindu-le în Germania cu componente aduse din Polonia.

În general se consideră că pentru Polonia şi polonezi Primul Războiul Mondial s-a sfârşit la data de 11 noiembrie 1918. Această dată este sărbătorită actualmente ca Ziua Independenţei.

A doua Republică

Contemporanii au numit statul polonez din perioadă înterbelică A doua Republică (în poloneză II Rzeczpospolita). Această denumire este folosită pentru a arăta continuarea Primei Republici — uniunea statală între Polonia şi Lituania. Începutul ei a avut loc la data de 11 noiembrie 1918, când Józef Piłsudski a primit conducerea militară în Varşovia şi apoi trei zile mai târziu, pe 14 noiembrie, când a primit şi conducerea civilă. Două date sunt considerate ca sfârşitul celei de-a doua Republici — 17 septembrie 1939, când autorităţile poloneze au traversat frontiera românească, şi 25 septembrie 1939, când preşedintele Ignacy Mościcki a predat puterile sale guvernului polonez din exil.

Statul nou a primit doar teritoriul care a fost controlat de polonezi în noiembrie 1918 şi partea vestică a Prusiei (Prusia Occidentală), cu excepţia oraşului Gdańsk (care a fost transformat în Oraşul Liber Danzig sub controlul Germaniei şi Poloniei, sub supravegherea Ligii Naţiunilor. Polonia Mare a fost unită cu Polonia după revolta velicopolonă în 1919. Părţile Sileziei şi oraşul Katowice s-au alăturat în urma unui plebiscit şi a trei revolte în 1921. În cele din urmă, teritoriul estic ce cuprindea oraşele cu Liov, Brest, Hrodna şi Vilnius a fost adăugat Poloniei conform tratatului de la Riga din 18 martie 1921. Silezia poloneză a avut statutul de regiune autonomă numită voievodatul Silezia, cu reşedinţa la Katowice şi dotată de un parlament propriu.

Statul polonez împreună cu Germania Nazistă şi Ungaria a împărţit Cehoslovacia în anul 1938. Polonia a primit regiunea Zaolzie şi câteva minuscule teritorii din Slovacia din jurul munţilor Tatra.

În perioada interbelică Polonia a fost un stat multinaţional şi multietnic. Polonezii reprezentau între 64 şi 69% din populaţie. În toate regiunile estice, cu excepţia voievodatului Liov şi a voievodatului Vilnius polonezii erau minoritari. În Pomerania şi Polonia Mare germanii reprezentau minoritatea cea mai importantă. Evreii locuiau în majoritatea oraşelor mari, fiind minoritatea cea mai importantă din Varşovia, Cracovia, Liov şi Łódź. Cu toate acestea singura limbă oficială era poloneza iar religia romano-catolică era religia oficială a statului. Această stare de fapt a cauzat numeroase probleme etnice şi religioase în aproape fiecare regiune a statului.

Polonia a fost înconjurată din fiecare parte de state inamice sau ostile — Germania la vest, Lituania la nord-est, Uniunea Sovietică la est şi Cehoslovacia la sud. Doar Letonia la nord-est şi România la sud-est au avut relaţii diplomatice bune cu Polonia. La începutul celui de-al doilea război mondial, aceasta din urmă a oferit refugiu guvernului polonez.

Al Doilea Război Mondial

La data de 23 august 1939 Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a conţinut şi punctul secret privind împărţirea Poloniei în două zone de control: cea germană şi cea sovietică. Pe 1 septembrie 1939 Adolf Hitler a comandat trupelor sale să intre în Polonia. La început, au fost atacate cetăţi în Gdańsk (Westerplatte) şi Wieluń. Pe 17 septembrie şi trupele sovietice au atacat statul, bucurându-se de suportul populaţiei de origine bielorusă şi ucraineană. Guvernul polonez a scăpat refugiindu-se în România şi apoi în Franţa. Când Germania a atacat şi Uniunea Sovietică, întreaga suprafaţă a statului a fost ocupată de forţe armate germane.

Polonezii au format mişcarea de rezistenţă naţională şi guvernul în exil, la început în Paris şi apoi la Londra, care au fost recunoscute de Uniunea Sovietică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 400.000 de polonezi au luptat sub conducere sovietică, iar 200.000 au făcut parte din armatele vestice, în unităţile loiale guvernului polonez aflat în exil.

În aprilie 1944 autorităţile Uniunii Sovietice au rupt relaţiile cu guvernul exilat, atunci când soldaţii germani au anunţat că au descoperit morminte mari ale ofiţerilor polonezi omorâţi în Katyń. Sovieticii au răspuns că polonezii i-au insultat prin cererea lor ca Crucea Roşie să cerceteze aceste raporturi. În iulie 1944 Armata Roşie şi Armata Poporului Polonez (Ludowe Wojsko Polskie, LWP) au întrat în Polonia, învingând germanii (pierzând 600.000 de soldaţi) şi instalând în Lublin „Comitetul Polonez de Eliberare Naţională” (Polski Komitet Wyzwolenia Narodowego, PKWN), guvern temporar controlat de către comunişti.

Deşi la est forţele sovieto-poloneze au înregistrat multe succese, germanii încă au avut puterea de a controla mare parte a fostului stat polonez. Au avut loc multe încercări de schimbare a acestuia şi cea mai importantă a fost în Varşovia, unde a fost organizată revolta. Aceasta a fost planuită cu încrederea că forţele sovietice, aşteptând pe malul drept al Vistulei în întreaga putere, ar ajuta în bătălia pentru eliberarea Varşoviei. Însă, nici un ajutor nu a venit din partea sovietică. Forţele Uniunii Sovietice au ocupat înainte fluviul şi au dat polonezilor care au organizat revolta eticheta de „criminali” în radioemisiuni. În următoarele două luni, sovieticii au observat calm cum naziştii au reprimat eforturile revoluţionarilor în mod brutal. După capitularea polonezilor, Hitler a comandat distrugerea oraşului zicând „nu vor sta în Varşovia nici două cărămizi”. Germanii au fost finalmente învinşi când forţele sovietice şi-au reluat invazia în 1945.

În timpul războiului, aproximativ 6 milioane de cetăţeni polonezi au fost omorâţi de germani şi peste 2,5 milioane au fost deportaţi în Germania, pentru muncă forţată, sau în lagăre de exterminare precum Auschwitz-Birkenau^[4]. Între 1941-1943 naţionaliştii ucrainieni au omorât mai mult de 100.000 de polonezi în Galiţia şi Volinia. Aproximativ 500.000 de cetăţeni polonezi au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, mulţi în gulaguri.

Guvernul sovietic a insistat pentru a reţine majoritatea teritoriilor capturate conform pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 (acum teritorii occidentale ale Belorusului şi Ucrainei), recompensând Polonia cu părţile Sileziei, ale Pomeraniei şi Prusiei Orientale, cu oraşe precum Gdańsk (Danzig), Olsztyn (Allenstein), Szczecin (Stettin) şi Wrocław (Breslau), acum unele dintre cele mai importante din stat. O dată cu anexarea teritoriilor de către Polonia, majoritatea germanilor au fost expulzaţi în Germania.

Republica Populară Polonă

În iunie 1945, după conferinţa de la Ialta, Guvernul Provizoriu Polonez al Unităţii Naţionale a fost creat şi, în luna următoare, recunoscut de ONU. Deşi în acord s-a cerut alegeri libere, cele organizate în ianuarie 1947 erau controlate de partidul comunist. Comuniştii au instalat apoi un regim în totalitate sub controlul lor. Guvernul polonez exilat a existat până în 1990, dar influenţa lui a fost foarte limitată.

În octombrie 1956, după cel de-Al douăzecilea Congres al Partidului Sovietic în Moscova condus în timpul destalinizării şi turbulenţelor create de lucrătorii din Poznań, a avut loc un cutremur în regim. Deşi regimul a menţinut în cea mai mare parte ţelurile comuniste din domeniul economiei şi societăţii, regimul Primului Secretar Władysław Gomułka a început să liberalizeze viaţa internă a Poloniei. În 1968, aceasta tendinţă a fost anulată când demonstraţiile studenţilor au fost reprimate şi o campanie antisionistă, la origine îndrumată împotriva susţinătorilor lui Gomułka, a cauzat o emigraţie a majorităţii evreilor rămaşi în Polonia după Al doilea Război Mondial. În decembrie 1970, derute şi greve au avut loc în trei porturi principale ale statului — Gdańsk, Gdynia şi Szczecin, cauzate de creşterea preţurilor pentru produsele de bază. Ele au reflectat o nemulţumire în societatea poloneză, faţă de condiţiile de trai şi de muncă din Polonia. Gomułka a fost înlocuit cu Edward Gierek, la data de 20 decembrie 1970.

Sprijinită prin infuzii mari de credite din ţările vestice, creşterea economică a Poloniei a fost una dintre cele mai mari în lume în timpul primei jumătăţi a anilor '70 ai secolului XX. Dar mare parte a capitalului împrumutat a fost cheltuit fără nici un scop bun, şi în consecinţă pierdut. Economia dirijată de stat nu a putut să folosească resursele noi într-un mod eficient. Povara datoriilor a devenit insuportabilă la sfârşitul deceniului şapte, iar creşterea economică a devenit negativă în 1979.

În octombrie 1979 arhiepiscopul Cracoviei, Karol Wojtyła a devenit Papa Ioan Paul al II-lea, conducător al Bisericii Romano-Catolice. Catolicii polonezi s-au bucurat de alegerea polonezului pentru papalitate şi au salutat cu entuziasm vizita sa în Polonia, din iunie 1979.

La data de 1 iulie 1980, cu o datorie străină de aproximativ 20 de miliarde de dolari, guvernul a făcut încă o încercare pentru creşterea preţurilor la carne. O reacţie în lanţ a paralizat efectiv coasta baltică la sfârşitul lunii august, şi, pentru prima dată, s-au închis majoritatea minelor sileziene. Polonia a întrat într-o criză majoră, care avea să-i influenţeze puternic viitorul.

La data de 31 august 1980, muncitorii din Şantierul Naval cu numele lui Vladimir Ilici Lenin în Gdańsk, conduşi de electricianul Lech Wałęsa, au semnat un acord de 21 de puncte cu guvernul, care a sfârşit greva lor. Acorduri asemănatoare au fost semnate în Szczecin şi în Silezia. Aprovizionarea principală a acestor acorduri a fost o garanţie a drepturilor muncitorilor de a forma sindicate independente şi a dreptului la grevă. După acordul de la Gdańsk, o mişcare de uniune naţională nouă, „Solidaritatea”, s-a extins în toată Polonia.

Nemulţumirea exprimată în greve a fost intensificată prin ştiri despre corupţia larg răspândită şi conducerea nepotrivită a statului polonez, datorate proastei administrări din partea partidului. În septembrie 1980, Edward Gierek a fost înlocuit cu Stanisław Kania ca Prim Secretar.

Alarmată de deterioarea rapidă a autorităţii de PZPR după acordul de la Gdańsk, Uniunea Sovietică a răspuns cu masarea de trupe militare lângă frontiera poloneză, în decembrie 1980. În februarie 1981, Ministrul Apărarii, generalul Wojciech Jaruzelski a ocupat funcţia de Prim Ministru şi apoi, în octombrie 1981, a fost numit Primul Secretar al partidului. În timpul primului congres al „Solidarităţii” (septembrie-octombrie 1981), Lech Wałęsa a fost ales preşedinte naţional al sindicatului.

În noaptea de 12-13 decembrie, regimul a introdus dreptul marţial. În acest timp, armata şi Unităţile Armate ale Miliţiei Cetăţeneşti (Zbrojne Oddziały Milicji Obywatelskiej) erau folosite pentru a combate sindicatul. Practic toţi conducătorii sindicatului „Solidaritatea” şi mulţi susţinători ai lui au fost arestaţi sau reţinuţi. Statele Unite ale Americii şi alte ţări vestice au răspuns prin impunerea de sancţiuni împotriva guvernului polonez şi a Uniunii Sovietice. Starea de nelinişte în stat a persistat mulţi ani după aceste evenimente.

Regimul polonez a anulat dreptul marţial, în cadrul unei serii de măsuri lente şi neuniforme. În decembrie 1982, dreptul marţial a fost suspendat şi un număr mic de prizonieri politici au fost eliberaţi. Deşi dreptul formal s-a finalizat în iulie 1983 şi amnistia generală a fost legiferată, multe sute de prizonieri au rămas în închisoare.

În iulie 1984 încă o amnistie generală a fost declarată şi, după două ani, guvernul a eliberat aproape toţi prizonierii politici. Însă, autorităţile au continuat să persecute dizidenţi şi activişti ai „Solidarităţii”. „Solidaritatea” a rămas proscrisă şi publicaţile ei erau interzise. Deasemenea, publicaţiile independente erau cenzurate.

La sfârşitul anilor '80, regimul a fost forţat să negocieze cu „Solidaritatea” în negocieri la masa rotundă. Alegerile legislative din anul 1989 au devenit unul dintre cele mai importante evenimente, deoarece au marcat căderea comunismului, la început în Polonia şi apoi în alte ţări ale Europei Centrale şi Estice.

Polonia contemporană

După căderea comunismului, Polonia, precum alte state ale Europei Centrale, s-a transformat în republică democratică, şi precum vecinii săi, s-a confruntat cu probleme economice şi cu inflaţia. În 2007 este clasificată drept stat în curs de dezvoltare. În 1999 a devenit membru al NATO şi în 2004 — al Uniunii Europene. În 2007 Polonia a intrat în spaţiul Schengen.

Geografie

Lungimea frontierelor Poloniei este de 3.511 km, dintre care 440 km reprezintă o frontieră maritimă (coasta Mării Baltice, care nu formează frontiera statală, are o lungime de 528 km). Vecinii Poloniei sunt^[5]:

• Germania la vest (467 km)
• Republica Cehă (796 km) şi Slovacia (541 km) la sud
• Ucraina (535 km) şi Belarus (418 km) la est
• Lituania (104 km) şi Rusia (210 km) la nord
• Danemarca şi Suedia pe Marea Baltică

După suprafaţă, Polonia ocupă locul 9 în Europa şi 69 în întreaga lume.

De la nord la sud Polonia se întinde pe o lungime de 649 km sau 5°50'. Acest fapt cauzează o diferenţă în durata zilei între nordul şi sudul ţării. Vara, ziua în nord este mai lungă cu aproximativ o oră, pe când în iarnă – invers. De la vest la est, ţara are 689 km sau 10° 02'. Întinderea totală a Poloniei (vest-est şi nord-sud) este de 15°51'.

Polonia se află în fusul orar al Europei Centrale, timpul solar al meridianului 15°, care trece la vest de Jelenia Góra, Zielona Góra şi Gorzów Wielkopolski, şi la est de Szczecin.

Punctele extreme ale Poloniei sunt:

• la sud: vârful Opołonek (49°00' N)
• la nord: Jastrzębia Góra, cartierul oraşului Władysławowo (54°50' N)
• la vest: curba fluviului Odra în apropierea satului Osinów Dolny (14°07' E)
• la est: curba râului Bug în apropierea satului Zosin (24°09')

Centrul geografic al Poloniei se află în satul Piątek, powiat łęczycki. Cel mai vechi centru calculat al Europei (1775) este în Suchowola, powiat sokólski. Alte localităţi aflate pe acest punct pe teritoriul Poloniei nu sunt de acord cu calculele ştiintifice.

Topografie

Teritoriul Poloniei se extinde peste cinci regiuni geografice. La nord-vest se află litoralul Mării Baltice, care se întinde de la Golful Pomeranian la Golful Gdańsk. Aceasta coastă este marcată prin mai multe peninsule, lacuri de coastă şi dune. În general netedă, ea este croită prin Laguna Szczecin, Golful Puck şi Laguna Vistuleană. Centrul ţării, împreună cu părţile nordului, se află în Podişul Nordeuropean. Răsărind delicat de deasupra acest podiş se află o regiune geografică cuprinsă de patru districte ale lacurilor: Districtul Lacurilor Pomeranian, Districtul Lacurilor al Poloniei Marii, Districtul Lacurilor Caşubian şi Districtul Lacurilor Mazurian, cel din urmă fiind mai mare şi cuprinzând părţile nord-estice ale ţării. La sud, se află o regiune montană a Sileziei şi a Poloniei Mici.

Polonia are 21 de munţi care depăşesc 2.000 de metri înălţime, toate în Tatra Înaltă (Wysokie Tatry). Tatra poloneză, care este alcătuită din Tatra Înaltă şi Tatra Occidentală, reprezintă cel mai înalt grup de munţi din Polonia şi din Carpaţi. Cel mai înalt vârf al Poloniei este Rysy şi are 2.499 de metri. Alte grupe de munţi mari sunt: Beskizi (Babia Góra, 1.725 de metri), Karkonosze (Śnieżka, 1.602 de metri) şi Bieszczady (Tarnica, 1.346 de metri).

Punctul cel mai jos al Poloniei – 2 metri sub nivelul mării – se află în satul Raczki Elbląskie, în apropierea oraşului Elbląg, la Delta Vistulei.

Ape

Cele mai lungi râuri ale Poloniei sunt: Vistula (1.047 km), Odra (854 km), Warta (808 km) şi râul Bug (772 km). Vistula şi Odra se varsă în Marea Baltică, precum multe râuri din Pomerania (de exemplu Rega, Parsęta, Słupia). Râurile Łyna şi Angrapa sunt afluenţi ai Pregoliei, Czarna Hańcza – al Nemunasului. Atât Pregolia cât şi Nemunas se varsă în Marea Baltică.

Pe când majoritatea râurilor poloneze se varsă direct sau indirect în Marea Baltică, la Beskizi îşi au izvorul câţiva afluenţi superiori ai Oravei, care se varsă via Váh şi Dunăre în Marea Neagră, precum şi cele ale Nistrului, care de asemenea este un afluent al Mării Negre.

Cu aproape 10.000 de corpuri de apă acoperind mai mult de un hectar, Polonia este statul cu cele mai numeroase lacuri din lume. Din Europa, doar Finlanda are o mai mare densitate a lacurilor. Cele mai mari lacuri se află în Mazuria şi se întind pe mai mult de 100 km² lacurile (Śniardwy – 113,8 km² şi Mamry – 104 km²). Alte lacuri importante sunt Łebsko şi Dąbie. Departe de districtele lacurilor la nord, există şi multe iazuri în munţi, din care Morskie Oko este cel mai mare.

Cel mai adânc lac este lacul Hańcza, care are 108,5 de metri adâncime. Se află în voievodatul Podlasia, în apropierea oraşului Suwałki.

Pe lângă lacurile naturale, există şi 98^[6] lacuri de acumulare. Cel mai vechi este lacul Mylof (lacul Zapora), creat în anul 1848. Cel mai important este lacul Włocławek, care are o suprafaţă de 70,4 km² şi capacitate de 408 hm³ (lacul Solina are o capacitate mai mare – 472 hm³, dar este mai mic – suprafaţă sa este de 22 km²).

Coasta poloneză a Mării Baltice are 528 de kilometri şi se extinde de la Świnoujście pe insulele Usedom (Uznam) şi Wolin la vest, la Krynica Morska pe Peninsula Vistuleană. În cea mai mare parte, Polonia are o linie de coastă netedă, formată prin mişcarea continuă a nisipului datorită vânturilor. Această eroziune a format stânci, dune şi peninsule, închizând lagune vechi şi creând lacuri, precum lacul Łebsko în Parcul Naţional Słowiński. Cele mai lungi peninsule sunt Peninsula Hel şi Peninsula Vistuleană. Pe coastă există şi multe staţiuni turistice, precum Sopot, Kołobrzeg sau Ustka.

Climă

Polonia are o climă moderată, caldă tranzitivă cu temperaturile din sud atingând valori mai înalte decât în nord. Vara, o temperatură medie este de 17°C pe coastă şi de 18,3°C în voievodatul Silezia Inferioară. Iarna, temperaturile medii sunt între 0°C în Świnoujście şi -7°C în Suwałki. Precipitaţiile sunt intense pe întreg an, dar, în special în estul ţării, iarna este mai secetoasă decât vara.

Oraşe

În Polonia sunt 891 de oraşe, dintre care cele mai recente două au primit titulatura de oraşe la data de 1 ianuarie 2007. Cel mai mic oraş este Wyśmierzyce (powiat białobrzeski, voievodatul Mazovia), care are o populaţie de 884 de locuitori. Cel mai mare – Varşovia – are o populaţie de 1.700.536 de locuitorii în cadrul frontierelor orăşeneşti.

17 oraşe au o populaţie mai mare de 200.000 de locuitori:

• Varşovia — 1.700.536 de locuitori
• Łódź — 767.628 de locuitori
• Cracovia — 757.144 de locuitori
• Wrocław — 635.932 de locuitori
• Poznań — 567.862 de locuitori
• Gdańsk — 458.053 de locuitori
• Szczecin — 411.119 de locuitori
• Bydgoszcz — 366.074 de locuitori
• Lublin — 354.967 de locuitori
• Katowice — 317.220 de locuitori
• Białystok — 294.864 de locuitori
• Gdynia — 252.791 de locuitori
• Częstochowa — 246.890 de locuitori
• Radom — 227.018 de locuitori
• Sosnowiec — 226.034 de locuitori
• Kielce — 208.193 de locuitori
• Toruń — 208.007 de locuitori

Zone metropolitane

Cele mai mari zone metropolitane ale Poloniei sunt:

• Regiunea Industrială a Sileziei Superioare, centrată în Katowice — aproximativ 3,5 milioane de locuitori
• Aglomeraţia Varşoviană — aproximativ 3 milioane de locuitori
• Aglomeraţia Cracoviană — aproximativ 1,3 milioane de locuitori
• Aglomeraţia oraşului Łódź — aproximativ 1,3 milioane de locuitori
• „Trioraş” (Gdańsk, Gdynia, Sopot şi împrejurimi) — 1,1 milioane de locuitori

Economie

După căderea comunismului, Polonia a urmat o politică de liberalizare a economiei şi astăzi este unul dintre exemplele tranziţiei de succes de la o economie dirijată de stat la o economie de piaţă.

Privatizarea companiilor mici şi mijlocii care au fost controlate de guvern şi dreptul liber de înfiinţare de firme noi au permis dezvoltarea agresivă a sectorului privat. Ca o consecinţă, au apărut şi organizaţii de apărare a drepturilor consumatorilor. Restructurarea şi privatizarea „sectoarelor sensibile” precum industria minieră, metalurgică, căile ferate şi energia au fost demarate începând din 1990. Între anii 2007 şi 2010, Guvernul Poloniei plănuieşte să listeze douăzeci de companii publice pe bursa poloneză, inclusiv companii din industria minieră. Până în prezent (2007), cele mai mari privatizări au fost vânzarea companiei naţionale de telecomunicaţii, Telekomunikacja Polska, către operatorul France Télécom în anul 2000 şi vânzarea a unui procent de 30% din acţiunile celei mai mari bănci a Poloniei, PKO Bank Polski, pe Bursa din Varşovia în anul 2004.

În domeniul agriculturii, Polonia dispune de un număr mare de ferme private, având potenţial de a deveni cel mai important stat producător de alimente din întreaga Uniune Europeană.

Există însă o serie de probleme, legate în special de lipsa investiţiilor în anumite sectoare economice. Reformele structurale din domeniul asistenţei medicale, a educaţiei, din sistemul de pensii, precum şi din administraţia de stat au sfârşit prin a provoca o mare presiune fiscală asupra contribuitorilor polonezi.

Creşterea PIB-ului a fost puternică şi stabilă între anii 1993 şi 2000, cu o perioadă scurtă de încetinire a ritmului în intervalul 2001-2002. Perspectiva integrării mai apropiate în Uniunea Europeană a determinat o dezvoltare economică susţinută, cu o creştere anuală de 3,7% în 2003, faţă de numai 1,4% în 2002. În anul 2004, creşterea PIB-ului a fost de 5,4%, în 2005 – 3,3%, în 2006 – 6,1%. Pentru anul 2007, guvernul a prognozat o creştere economică de 6,5-7%.

Deşi economia poloneză se află astăzi într-un proces de dezvoltare rapidă, există încă multe provocări. Cea mai importantă sarcină economică în viitor este pregătirea economiei pentru a permite Polonia să îndeplinească criteriile necesare pentru adoptarea euro ca monedă naţională.

Transport

Căi ferate

Cea mai mare companie care lucrează în transportul feroviar este gruparea Polskie Koleje Państwowe S.A. (Căile Ferate Statale Poloneze), compusă din 17 companii autonome, dintre care cele mai importante sunt:

• PKP Polskie Linie Kolejowe S.A. — responsabilă pentru infrastructură
• PKP Przewozy Regionalne Sp. z o.o. — responsabilă pentru servicii de transport al pasagerilor
• PKP Cargo S.A. — servicii marfare
• PKP InterCity Sp. z o.o. — responsabilă pentru trenuri rapide EuroCity, InterCity, Tanie Linie Kolejowe şi trenuri Express.

În câteva voievodate se creează companii autonome PKP S.A. împreună cu organele administraţiei locale, de exemplu Koleje Mazowieckie (Căile Ferate Mazoviene) în voievodatul Mazovia. În Trioraş şi Varşovia există şi linii urbane, care folosesc şinele lui Polskie Linie Kolejowe, numite Cale Ferată Urbană Rapidă (Szybka Kolej Miejska). În cea din urmă funcţionează şi calea navetiştilor, Calea Navetiştilor Varşoviană (Warszawska Kolej Dojazdowa)

În afară de PKP S.A., funcţionează şi alţi operatori de cale ferată, care servesc în principal pentru transportul marfar. Unii dintre ei sunt: PTKiGK Rybnik S.A., PCC Rail Szczakowa sau CTL. Puţini operatori au o licenţiere pentru servicii de transport al pasagerilor, dar în afară de PKP, doar companii care funcţionează pe şine de mică măsură.

Lungimea totală a magistralelor este de 23.852 de kilometri. Majoritatea lor este deţinută de PKP Polskie Linie Kolejeowe S.A. şi alţi operatori trebuie să plaâătească pentru utilizare.

Multe linii feroviare au fost închise după 1990 din cauza lipsei de venituri. În special, reducerea numărului căilor ferate folosite este vizibilă în părţile ţării care în trecut au făcut parte din Germania, pentru că reţeaua feroviară este mai mult extinsă acolo decât în alte regiuni.

Cele mai importante magistrale feroviare în Polonia sunt:

• E20: frontiera germană ↔ Poznań Główny ↔ Warszawa Centralna ↔ frontieria bielorusă
• E30: frontiera germană ↔ Wrocław Główny ↔ Katowice Główne ↔ Kraków Główny ↔ frontiera ucraineană
• E65: frontiera cehă ↔ Katowice Główne ↔ Warszawa Centralna ↔ Tczew ↔ Gdynia Główna

O parte a magistralei E65 între Katowice Główne şi Warszawa Zachodnia este cunoscută ca Magistrala Feroviară Centrală (Centralna Magistrala Kolejowa) şi este pregătită pentru trenuri de viteză mare.

Drumuri şi autostrăzi

Polonia are o infrastructură slab dezvoltată a drumurilor şi autostrăzilor după standarde vest-europene. Există doar câteva autostrăzi şi drumuri rapide (asemănătoare cu autovías în Spania), şi o reţea extensivă a drumurilor, din care majoritatea au doar câte un sens, care leagă oraşele principale.

Calitatea drumurilor poloneze constituie o barieră importantă pentru dezvoltarea ţării, în special într-un context de integrare europeană. Deşi lungimea totală a drumurilor este relativ mare, Polonia nu are densitatea cerută de autostrăzi. Căile principale au o lungime de 18.036 km. La data de 31 decembrie 2001, doar 398 km dintre ele erau autostrăzi şi 206,2 km — drumuri rapide. Pe o lungă întindere (104 km sau 26,1%) erau într-un stadiu atât de mare de deteriorare, încât necesitau reconstruirea completă. 4.808 km din drumurile poloneze au fost clasificate ca parte a coridoarelor de transport europene TINA, dar doar 7% dintre ele (346 km) sunt în concordanţă cu standardele Uniunii Europene.

Între anii 1990 şi 2001 au fost construite doar 138 km de autostrăzi şi 33 km de drumuri rapide. Până la sfârşitul anului 2001, erau în construcţie doar 38 km de drumuri. Conform informaţiilor mai recente, până în 2004, 67 km de autostrăzi au mai fost deschise pentru trafic, pe când 284 km erau în construcţie la sfârşitul acestui an.

De-a lungul ultimilor ani, situaţia s-a îmbunătăţit şi bugetul guvernului pentru construirea căilor de transport a fost mărit datorită finanţărilor Uniunii Europene pentru proiecte infrastructurale. În prezent, cele mai importante trei autostrăzi care traversează Polonia de la nord la sud şi de la vest la est sunt ori în construcţie ori în proiectare, iar contruirea lor va fi terminată spre mijlocul deceniului următor. Până în 2009 cele mai importante oraşe (Poznań, Wrocław, Łódź, Varşovia, Cracovia şi Katowice) vor avea o legătură cu reţeaua autostrăzilor vest-europene.

Autostrăzi, numite autostrada (autostrady la plural), plănuite sunt:

• A1: Gdynia ↔ Gdańsk ↔ Toruń ↔ Łódź ↔ Częstochowa ↔ Gliwice ↔ Gorzyczki (frontiera cehă)
• A2: Świecko (frontiera germană) ↔ Poznań ↔ Łódź ↔ Varşovia ↔ Siedlce ↔ Kukuryki (frontiera bielorusă)
• A4: Jędrzychowice (frontiera germană) ↔ Wrocław ↔ Katowice ↔ Cracovia ↔ Rzeszów ↔ Korczowa (frontiera ucraineană)
• A6: Kołbaskowo (frontiera germană) ↔ Szczecin ↔ Goleniów ↔ Koszalin ↔ Słupsk ↔ Gdynia (prioritate mică şi multe alte variante de linie)
• A8: Magnice ↔ Wrocław ↔ Pawłowice (şosea de centură a lui Wrocław)
• A18: Olszyna (frontiera germană) ↔ Krzyżowa (joncţiune cu A4)

Transport aerian

Companiile poloneze de transport aerian sunt: PLL LOT, Centralwings, EuroLOT, Prima Charter, White Eagle Aviation şi Direct Fly (acum cu zborurile anulate). Pe aeroporturile poloneze operează şi alte companii aeriene precum: Air France, British Airways, Lufthansa, Ryanair sau TAROM. Cele mai importante aeroporturi sunt: Warszawa Okęcie, Bydgoszcz, Gdańsk, Katowice Pyrzowice, Kraków Balice, Poznań Ławica, Szczecin Goleniów şi Wrocław Strachowice. Reţeaua legăturilor aeriene în Polonia nu este dezvoltată şi majoritatea zborurilor sunt făcute prin aeroportul Okęcie. Aproximativ 20 de aeroporturi, care acum sunt nefolosite, pot fi modernizate spre a deschide transportul aerian.

Transport urban

În Polonia, tipurile principale de transport urban sunt autobuzele şi tramvaiele. Există şi o linie de metrou — în Varşovia^[7]. Varşovia şi aglomeraţia Gdańsk-Gdynia au de asemenea un sistem de trenuri urbane rapide ^[8][9], numit Calea Ferată Rapidă Urbană (Szybka Kolej Miejska). Suplimentul pentru transportul urban, tramvaiul rapid, funcţionează în Poznań^[10], sisteme asemănatoare sunt construite şi în Cracovia^[11], Szczecin^[12] şi Łódź^[13].

Tramvaiele sunt în uz în: Bydgoszcz, Cracovia, Częstochowa, Elbląg, Gdańsk, Gorzów Wielkopolski, Aria Industriala de Silezia Superioară, Grudziądz, Łódź, Pabianice, Poznań, Szczecin, Toruń, Varşovia şi Wrocław. În trecut, erau folosite şi în Białystok, Bielsko-Biała, Cieszyn, Gubin, Inowrocław, Jelenia Góra, Kostrzyn, Koszalin, Legnica, Olsztyn, Słubice, Słupsk, Tarnów, Wałbrzych şi Zgorzelec^[14].

Troleibuzele funcţionează în prezent în Gdynia, Lublin, Sopot şi Tychy. Erau utilizate şi în Dębica, Gorzów Wielkopolski, Legnica, Olsztyn, Poznań, Słupsk, Wałbrzych, Varşovia şi Wrocław. Încercările de instalare ale acestui sistem de transport public nu s-au bucurat de succes în Gdańsk şi Jelenia Góra^[15].

Demografie

Istorie demografică

Populaţia Poloniei
An	Populaţie
1846	11 107 000
1911	22 110 000
1921	27 177 000
1931	32 107 000
1938	34 849 000
1946	23 930 000
1950	25 008 000
1960	29 776 000
1970	32 642 000
1978	35 061 000
1988	37 879 000
1990	38 183 000
1995	38 610 000
2000	38 654 000
2005	38 190 608

În perioada de formare a statului, Polonia avea o suprafaţă de aproximativ 250.000 km², şi aproape un milion de locuitori. În timpul regelui Kazimierz III cel Mare, populaţia a crescut la 2,5 milioane de locuitori pe un teritoriu de ap. 270.000 km². Uniunea cu Lituania a adus cu sine o creştere a populaţiei şi a teritoriului. În timpul lui Ştefan Báthory, Rzeczpospolita a avut o suprafaţă de un milion de kilometri pătraţi, iar populaţia a ajuns la 9 milioane. Când Polonia şi-a pierdut independenţa, a avut o populaţie de aproximativ 13-14 milioane, dar majoritatea lor (în secolul XVIII aproape 60%) nu vorbeau limba poloneză şi nu s-au declarat polonezi. După Primul Război Mondial Polonia, devenind stat independent, avea aproximativ 20 de milioane de locuitori, din care ¹/₃ a fost de naţionalitate nepoloneză. Între 1921 şi 1939 populaţia statului a crescut de la 27,2 de milioane la 35,2 de milioane. Astăzi, minorităţile naţionale şi etnice reprezintă doar 3% din întreaga populaţie a statului.

După Al Doilea Război Mondial în Polonia a fost consemnată o creştere demografică incredibilă. În ani '50 ai secolului XX s-au născut 500.000 de oameni pe an (ceea ce era egal cu populaţia contemporană a Cracoviei). După aceasta au mai fost două valuri de creştere demografică: la începutul anilor '70 şi la începutul celor '80. După căderea comunismului ritmul de creştere a populaţiei a scăzut şi în secolul XXI a atins nivelul 0. Astăzi se observă creştere mică pentru că unda din anii '70 a întrat în faza de procreare când statul polonez a început politica sa de suport pentru familii. Totuşi, din Polonia au plecat spre statele UE aproximativ 500.000-2 milioane de tineri. Conform unor surse, populaţia Poloniei va scădea la 30 de milioane în anul 2030.

Limbi

Limba poloneză este cea mai răspândită limbă în Polonia, şi singura care are statut de limbă oficială. Aproximativ 97% dintre oamenii care trăiesc în Polonia declară această limbă ca fiind limba lor natală, şi o vorbesc acasă. Alte patru limbi sunt limbi auxiliare şi pot fi folosite în cincizeci şi una de comune: bielorusa (ap. 220.000 de vorbitori^[16] — poate fi folosită în 12 de comune^[17]), caşubiana (ap. 3.000-200.000 de vorbitori^[16][18], rezultatele evaluărilor variază — poate fi folosită în 10 comune^[19]), germana (ap. 500.000 de vorbitori^[16] — poate fi folosită în 28 de comune^[20]) şi lituaniana (ap. 3.000 de vorbitori^[21] — poate fi folosită într-o comună^[17]). Alte limbi folosite sunt: romani (patru dialecte, ap. 40.000 de vorbitori^[16]) şi ucraineana (ap. 150.000 de vorbitori^[16]).

Existenţa limbii sileziane este un subiect de discuţie al lingviştiilor şi al opiniei publice. Recent, el a primit un cod ISO szl^[22]. La recensământul din 2002, aproximativ 60.000 de persoane au declarat sileziana ca limba vorbită acasă. Astăzi există probe de codificare a limbii şi cea mai cunoscută este cea creată de utilizatorii portalului „Pů našymu”^[23].

Se studiază câteva limbi străine în Polonia. Cea mai populară este limba engleză. Înainte de schimbările politice din 1989, limba rusă a fost cea mai cunoscută în societate. Celelalte limbi: germană, franceză, italiană, spaniolă şi „limbile clasice” (latină şi greacă veche) nu au fost foarte populare niciodată. Studenţii universităţilor pot de asemenea să înveţe alte limbi, precum ceha, greaca sau româna, dacă aleg studii filologice.

Naţionalităţi şi minorităţi etnice

Polonezii, care reprezintă 95,63% din populaţia Poloniei, sunt un popor slav şi vorbesc limba poloneză, o limbă slavă din subgrupul occidental. Conform datelor Recensământului Naţional din 2002, în Polonia trăiesc 36.658.166 de polonezi. Alte naţionalităţi şi grupuri etnice erau:

• silezieni: 173.200 de persoane (0,45%)
• germani: 152.900 de persoane (0,40%)
• bieloruşi: 48.700 de persoane (0,13%)
• ucrainieni: 31.000 de persoane (0,08%)
• romi: 12.900 de persoane (0,03%)
• ruşi: 6.100 de persoane (0,01%)
• lemci: 5.900 de persoane (0,01%)
• lituanieni: 5.800 de persoane (0.01%)

471.500 de persoane au declatat altă naţionalitate, pe când 774.900 de persoane nu au declarat nici una.

Structură confesională

Conform publicaţiei anuale de statistică, cea mai mare comunitate confesională este Biserica Romano-Catolică, care are aproximativ 34,21 milioane de credincioşi. În forma romano-catolică sunt botezaţi 34.158.305 dintre cetăţenii Poloniei, reprezentând aproximativ 89% din întreaga populaţie a statului. Biserica Greco-Catolică are ca membri 53.000 dintre locuitori, Biserica Armeană – 5.000, Biserica Neounită – 195, Biserica Catolică Veche derivată din Biserica Romano-Catolică are 45.000 de credincioşi. Biserica Ortodoxă, cea de-a două după mărime, este formată din 507.000 de persoane.

Religiile protestante au aproape 150.000 de credincioşi. Biserica Luterană este cea mai mare şi are 77.500 de credincioşi. Alte comunităţi şi ateii formează 5-10% de populaţie (depinde de surse).

Educaţie şi ştiinţă

Sistemul de educaţie în Polonia este compus din grădiniţe, şcoli elementare, şcoli secundare (gimnazii), licee şi alte şcoli postgimnaziale, şcoli postliceale, şcoli artistice şi altele. Universităţile şi alte şcoli înalte nu fac parte din sistemul de educaţie şi au drept de autonomie. Conform Constituţiei Republicii Poloneze, oricine are dreptul de a învăţa. Educaţia este obigatorie până la 18 ani, dar doar şcolile elementare şi secundare au statut de instituţii obligatorii. Educaţia în şcolile publice este gratuită.

Cultură

Cultura poloneză are o istorie bogată, veche de o mie de ani, cu influenţe atât din occident, cât şi orient. Astăzi, aceste influenţe sunt vizibile în arhitectura, folclorul şi arta ţării. Polonia este locul de naştere a multor persoane celebre în întreaga lume, precum papa Ioan Paul al II-lea, Marie Skłodowska-Curie, Kazimierz Pułaski, Tadeusz Kościuszko, Nicolaus Copernic, Frédéric Chopin şi alte.

Caracterul unic al artei poloneze a reflectat întotdeauna tendinţele mondiale. Pictorul celebru polonez, Jan Matejko, a inclus multe evenimente istorice importante în imaginile sale. Literatura poloneză datează din secolul al XII-lea şi include mulţi poeţi şi scriitori renumiţi, precum Jan Kochanowski, Adam Mickiewicz, Henryk Sienkiewicz (câştigatorul Premiului Nobel 1905^[24]), Bolesław Prus, Władysław Reymont (câştigatorul Premiului Nobel 1924^[24]), Juliusz Słowacki, Witold Gombrowicz, Czesław Miłosz (câştigatorul Premiului Nobel 1980^[24]), Wisława Szymborska (câştigatorul Premiului Nobel 1996^[24]), Stanisław Lem, Ryszard Kapuściński. Regizorii renumiti din Polonia includ câştigatorii Premiului Oscar Roman Polański, Andrzej Wajda, Zbigniew Rybczyński, Janusz Kamiński şi Krzysztof Kieślowski. Compozitorii celebri de muzică clasică sunt, între alţi, Frédéric Chopin (în Polonia cunoscut ca Fryderyk Chopin), Krzysztof Penderecki şi Karol Szymanowski. Genuri variate de muzică modernă sunt azi apreciate în Polonia. Cele mai populare acum sunt: pop, rock, dance, hip-hop, R&B şi metal. Artiştii populari din Polonia includ: Anita Lipnicka, Behemoth, Decapitated, Edyta Górniak, Ich Troje, Maryla Rodowicz, Riverside şi Vader. Tineretul polonez ascultă şi muzicieni din alte ţări.

Feluri recunoscute din bucătărie poloneză sunt cârnatul (kiełbasa), supa de sfeclă roşie (barszcz czerwony), supa de sânge de raţă (czernina), colţunaşe (pierogi), role din varză şi carne (gołąbki), cotlete din carne de porc, tocană (bigos), diverse preparate pe bază de cartofi, zapiekanka (un tip de fast-food) şi alte. Deserturi tipice sunt gogoşile, îngheţatele şi turtele dulci.

Vezi şi

• Locuri din patrimoniul mondial UNESCO
• Devize neoficiale ale Poloniei
• Listă de oraşe din Polonia
• Listă de polonezi celebri
• Medii din Polonia
• Parcuri naţionale din Polonia

Bibliografie

• Glinka Leszek: Podręczny Atlas Polski. Editură PPWK, Varşovia, 2002.
• Mordawski Jan, Wiecki Wojciech: Geografa 2: Geografia i Człowiek. Editură Operon, Gdynia, 2007.
• Roszkowski Wojciech: Najnowsza historia Polski 1945-1980. Editură Świat Książki, Varşovia, 2003.
• CIA World Factbook
• Mały Rocznik Statystyczny 2006. Editură lui GUS, Varşovia, 2006.
• seria cărţilor Polska: Dzieje cywilizacji i narodu. Editură Wydawnictwo Dolnośląskie, Wrocław, 2004.

Legături externe

• pl Portalul naţional al Poloniei
• en Pagină informativă despre Polonia în limba engleză
• pl en Pagina oficială a Preşedintelui Poloniei
• pl en Pagina oficială a Seimului
• pl en Pagina oficială a Senatului
• ro pl en Ambasada Poloniei din Bucureşti
• ro en Ambasada României din Varşovia

v • d • m Polonia — Polonezi — Limba poloneză Apărare • Aşezări • Capitala • Climă • Conducători • Cultură • Demografie • Drapel • Economie • Educaţie • Faună • Floră • Geografie • Hidrografie • Istorie • Împărţire administrativă • Oraşe • Politică • Sănătate • Sport • Stemă • Turism Atlas • Cioturi • Formate • Imagini • Portal

v • d • m Europa slavă (ţări europene vorbitoare de limbi slave) Limbi slave de vest Cehia · Polonia · Slovacia Limbi slave de est Belarus · Ucraina · Rusia Limbi slave de sud Bosnia şi Herţegovina · Bulgaria · Croaţia · Macedonia · Muntenegru · Serbia · Slovenia

v • d • m Uniunea Europeană şi ţări candidate la extindere Ţări membre Austria · Belgia · Bulgaria · Cipru · Danemarca · Estonia · Finlanda · Franţa · Germania · Grecia · Irlanda · Italia · Letonia · Lituania · Luxemburg · Malta · Olanda · Polonia · Portugalia · Regatul Unit · Republica Cehă · România · Slovacia · Slovenia · Spania · Suedia · Ungaria Ţări candidate Croaţia · Republica Macedonia · Turcia

v • d • m Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO / OTAN) Ţări membre Belgia · Bulgaria · Canada · Danemarca · Estonia · Franţa · Germania · Grecia · Islanda · Italia · Letonia · Lituania · Luxemburg · Norvegia · Olanda · Polonia · Portugalia · Regatul Unit · Republica Cehă · România · Slovacia · Slovenia · Spania · Statele Unite · Turcia · Ungaria · Albania · Croaţia Ţări candidate Republica Macedonia

v • d • m Ţări europene State suverane Albania · Andorra · Armenia2 · Austria · Azerbaidjan1 · Belarus · Belgia · Bosnia şi Herţegovina · Bulgaria · Cipru2 · Croaţia · Danemarca1 · Elveţia · Estonia · Finlanda · Franţa1 · Georgia1 · Germania · Grecia · Irlanda · Islanda · Italia · Kazahstan1 · Letonia · Liechtenstein · Lituania · Luxemburg · Malta · Monaco · Muntenegru · Norvegia1 · Olanda1 · Polonia · Portugalia1 · Regatul Unit · Republica Cehă · Republica Macedonia · Republica Moldova · România · Rusia · San Marino · Serbia · Slovacia · Slovenia · Spania1 · Suedia · Turcia1 · Ucraina · Ungaria · Vatican Teritorii dependente şi autonome Adjaria (Georgia) · Adîgheia (Rusia) · Akrotiri şi Dhekelia (Regatul Unit) · Åland (Finlanda) · Azore (Portugalia) · Başchiria (Rusia) · Cabardino-Balcaria (Rusia) · Calmîchia (Rusia) · Canare1 (Spania) · Carelia (Rusia) · Catalonia (Spania) · Cecenia (Rusia) · Ceuta1 (Spania) · Ciuvaşia (Rusia) · Corsica (Franţa) · Crimeea (Ucraina) · Daghestan (Rusia) · Feroe (Danemarca) · Friuli-Veneţia Giulia (Italia) · Găgăuzia (Republica Moldova) · Gibraltar (Regatul Unit) · Groenlanda1 (Danemarca) · Guernsey (Regatul Unit) · Inguşetia (Rusia) · Jersey (Regatul Unit) · Karaciai-Cerkessia (Rusia) · Komi (Rusia) · Madeira1 (Portugalia) · Man (Regatul Unit) · Mari El (Rusia) · Melilla1 (Spania) · Mordovia (Rusia) · Muntele Athos (Grecia) · Nahicevan1 (Azerbaidjan) · Neneţia (Rusia) · Osetia de Nord (Rusia) · Sardinia (Italia) · Sicilia (Italia) · Tatarstan (Rusia) · Trentino-Tirolul de Sud (Italia) · Ţara Bascilor (Spania) · Udmurtia (Rusia) · Valle d'Aosta State nerecunoscute Abhazia3  · Cipru de Nord1 3  · Kosovo3 · Nagorno-Karabah · Osetia de Sud3  · Transnistria 1 Stat cu o parte a teritoriului său (sau teritorii dependente) aflată în afara Europei. 2 Stat ce se află în întregime în alt continent, dar are legături geopolitice mai puternice cu Europa. 3 Stat recunoscut parţial.

Note şi referinţe:

^ Cuvântul rzeczpospolita înseamnă republică şi este folosit doar în referinţă cu Polonia. Pentru alte tări, se foloseşte cuvântul republika. ^ Constituţia Republicii Poloneze din 2 aprilie 1997 ^ [1968] Research into the Demographic History of Poland: a provisional summing-up, pag. 5-17, Acta Poloniae Historica, XVIII. ^ Deşi astăzi se face referinţă la acest lagăr folosindu-se numele polonez Oświęcim-Brzezinka, aceasta nu înseamnă că el a fost utilizat de polonezi sau construit din ideea lor. Astfel, termenul lagăre de exterminare poloneze, frecvent folosit în medii, este incorect. ^ Mały Rocznik Statystyczny GUS (în poloneză). Accesat la data de 7 iulie  2007. ^ Sztuczne zbiorniki wodne w Polsce. Articolul Wikipediei Poloneze (în poloneză). Accesat la data de 8 iulie  2007. ^ Pagina oficială a sistemului de metrou varşovian ^ Trenuri urbane din Varşovia ^ Trenuri urbane din Gdańsk-Gdynia ^ Pagina oficială a Companiei de Transport Public în Poznań ^ Planuri de creare a tramvaiului rapid în Cracovia ^ Planuri de creare a tramvaiului rapid în Szczecin ^ Planuri de creare a tramvaiului rapid în Cracovia ^ Lista reţelor de tramvaie în Polonia la articolul Tramwaj în Wikipedia poloneză ^ Lista reţelor de troleibuze în Polonia la articolul Trolejbus în Wikipedia poloneză ^ a b c d e Raportul Ethnologue despre Polonia ^ a b Hartă cu comune de limba bielorusă şi de limba lituaniană ^ Articol în Wikipedia Poloneză ^ Hartă cu comune de limba caşubiană ^ Hartă cu comune de limba germană ^ Articol în Wikipedia Poloneză ^ SIL International ^ Proiectul Pů našymu, eli po ślůnsku ^ a b c d Câştigatorii Premiului Nobel din Polonia, accesat la data de 7 IX 2007

stock | retire | vm
Why are we here?
All text is available under the terms of the GNU Free Documentation License
This page is cache of Wikipedia. History